De sambata dimineata...

A trecut deja o saptamana de cand...am simtit o mica parte din Rai pe pamant. Privesc pe fereastra si observ picaturi mari care se preling zgomotos pe pervaz. Iar ploua si imi amintesc de tot ceea ce s-a intamplat atunci si... nu pot decat sa ma bucur si in acelasi timp sa ma doara. Nu ma bucur ca ma doare, ma bucur ca s-a intamplat si ma doare ca a existat un "ceva" care a stricat totul. E nemaipomenit de frumoasa privelistea din fata geamului camerei noastre de camin: copaci inverziti care se leagana in bataia vantului si stropi de ploaie care alearga cu un dor nebun catre pamant ca sa il imbratiseze si sa il racoreasca. Ploaie, ploaie... imi esti de doua ori mai draga acum: o data, pentru ca pur si simplu te iubesc pentru ceea ce esti tu, pentru ceea ce faci si pentru ceea ce simt atunci cand tu te desfasori in toata splendoarea ta si inca o data pentru ca de tine imi este legata o amintire draga, cea mai draga de pana acum. Mi-ai creionat cel mai frumos tablou si l-ai facut sa prinda viata, lucru pentru care sunt recunoscatoare. Am deschis geamul. E racoare si in aer se simte un miros proaspat. Nu e ca cel de acasa cand ploaia miroase a ploaie si dupa ploaie miroase a curat, dar merge si asa... E o vreme buna pentru dormit. E o vreme buna pentru visat. E o vreme potrivita pentru odihna si relaxare dupa agitatia unei saptamani. In acelasi timp, e o vreme buna pentru stat in casa si lucrat in liniste. Am chef sa stau toata ziua in pat si sa citesc sau sa ma joc. Simt ca nu am facut asta de o eternitate... Offf, daca n-ar fi licenta si toate temele astea, poate ca m-as putea bucura de tine in proportie de 100%. In schimb, eu trebuie sa gasesc o modalitate prin care sa inving raceala si starea aferenta, sa depasesc starea de somnolenta si sa ma apuc de... treaba. Admir oamenii activi, in acelasi timp admir oamenii care stiu sa se opreasca din cand in cand si sa traiasca clipa. Cu gandul asta m-am si apucat sa scriu acest post, insa vremea a avut grija sa fac un alt fel de introducere. Deja mi-am pierdut sirul ideilor. Binestiut fiind faptul ca eu fac doua lucruri in acelasi timp, se pare ca de data aceasta nu mai fac fata sa le fac pe toate bine. De vina e boala asta de care chiar credeam ca am scapat. Oboseala, stresul, agitatia isi spun cuvantul. Nu mai sunt cum eram o data, cand puteam face fata la multe nopti nedormite. Deh, am imbatranit... am crescut, m-am maturizat pe alocuri. E incredibil cum aparitia unei persoane in viata ta te poate schimba brusc in bine, iti poate largi orizonturile si iti poate arata lucrurile dintr-o perspectiva pe care tu nu o aveai sau refuzai sa o privesti. Zilele trecute mentionam prin status ca nu mai cred in minuni. Poate ca nu cred in minuni care sa aiba loc in viata mea, dar ma refer strict la acele minuni de genul filmelor: lucruri marete care se intampla in 30 de secunde. Desigur ca asa ceva exista si in viata reala daca tu crezi suficient de tare in asta. Poate ca eu nu sunt inca pregatita pentru astfel de minuni sau poate ca nu am nevoie de ele. Cine stie... e complicat sa gasesti raspunsurile potrivite si adevarate...
Am o multime de ganduri si idei, insa am un inamic ce nu ma lasa sa le pun in practica... imi displace asta. De fiecare data cand simt si imi doresc sa fac ceva nu am posibilitatea. Iar cand am timp, ideile mele nu mai au acelasi farmec. Poate ca pana la urma unele lucruri chiar trebuie facute la timpul lor. Eu inca nu am invatat lectia: fa-o acum, pentru ca nu ai siguranta zilei de maine. Si uite asa, ma trezesc intotdeauna aglomerata si in activitate intensa 100%.
Gata cu bloggingul pe ziua de azi. Sunt zile bune, Slava Domnului. Se putea si mai rau si de aceea sunt multumita de ceea ce este, insa nu in totalitate. Astept zile cu adevarat bune. Vreau sa redevin ceea ce am fost o data, intr-o varianta imbunatatita. E vorba de un proces lung, dureros, care cere multa pricepere si rabdare, pe langa alte acceosrii.
E o superba sambata de dimineata si eu sunt mai complicata ca niciodata...

Si ploua, ploua, ploua...

... atat afara, dar mai ales in inima mea. E o zi trista si mohorata. Exact ca mine. Aveam de gand sa scriu o data un post legat de comuniunea omului cu natura. Aveam niste idei pe care vroiam sa le dezvolt intr-un mod frumos. Inca mai am de gand sa fac asta, dar nu azi, nu acum, pentru ca nu ar fi in concordanta cu starea mea de spirit. Am descoperit, in schimb, alte moduri prin care natura isi arata grija fata de om ( prin natura eu inteleg mana Lui Dumnezeu ).
De duminica incoace, asupra mea s-a asezat un nor mare, negru si urat care refuza sa plece ( nu e vorba de norul de praf al vulcanului din Islanda ). Recunosc ca si eu ii dau motive pe ici, pe colo sa ramana si ca in loc sa il gonesc eu il tin pe aproape. Nu stiu de ce fac asta, poate sunt eu mai sadica asa cu mine :D Furtuna din nor s-a amplificat ieri seara cand a atins cote maxime. Atunci si-a dat drumul si ploua incontinuu. Sufletul meu plange fara oprire de aseara pentru ca exteriorul nu poate sa se manifeste ( urasc caminul pentru ca e sufocant. Nu gasesti pe nicaieri un locusor in care sa fii numai tu cu tine si atat. In camera e aglomerat, pe hol, la baie, peste tot e plin de lume. Sa ies in oras nu am unde, pentru ca vremea frumoasa incurajeaza oamenii sa se bucure de ea si pur si simplu nu gasesc pe nicaieri un locusor in care sa fiu numai eu si sa-mi dau drumul sentimentelor in liniste. Asta iubesc cel mai tare la mine acasa: oricand doresc, am unde sa merg daca vreau sa fiu singura). Am avut o noapte agitata, cu vise urate. Azi-dimineata m-am trezit in zgomotul picaturilor de ploaie si cu senzatia acea pe care numai o zi ploioasa mi-o poate da. Din nefericire, nu a fost sa ma gaseasca intr-o dispozitie buna. Mie imi place cand ploua, ador acele zile. Astazi m-am gandit ca poate si natura plange cu mine, e solidara, vrea sa mi fie alaturi si sa imi arate ca sufera si ea alaturi de mine. Sau poate vrea doar sa ma incurajeze, sa imi ofere un imbold de a ma apuca sa invat pentru examene, sa ma apuc de licenta...
Off... afara ploua si eu nu pot sa ma bucur de vremea asta. In sufletul meu ploua si nu se mai opreste. Mi-as dori sa raman singura in camera, sa nu am nimic de facut, sa scap de restul grijilor si sa raman numai cu problema mea, sa stau in pat si sa ma gandesc la asta, sa plang, sa ma descarc, sa ma plictisesc de ea si sa ma ridic si sa merg mai departe. Prevad, insa, ca asta nu se va intampla prea curand si e nasol rau de tot :|

Post trist

Nu imi vine sa cred ca iarasi am parte de... esec. Am ajuns la concluzia ca viata mea e formata dintr-un lung sir de evenimente urate, presarate ici, colo cu un moment frumos ( asta ca sa nu am motive sa reprosez ca mie mi se intampla numai rele sau poate pentru ca altfel chiar as innebuni de-a binelea ) care impreuna alcatuiesc cea mai proasta telenovela posibila.
Se pare ca unele lucruri nu sunt pentru mine. Nu le merit sau... nu stiu. Ideea e ca unii au parte de tot ceea ce isi doresc si isi bat joc, iar altii oricat de mult ar vrea sa obtina, nu primesc. Orice ar face, oricat s-ar chinui, nu merge si cu asta basta. Degeaba li se reproseaza ca sunt lasi, ca nu incearca. Uite ca se poate sa incerce si totusi sa nu le iasa. Cam asa am patit eu. Motiv pentru care, de azi inainte nu mai incerc niciodata absolut nimic. Orice mi-ar zice unii, oricat de mult m-ar incuraja, nu o sa mai ascult de nimeni. Din atatia oameni si o suta de pareri nu mai stii ce sa alegi. Nu vreau nici compatimire ( de asta nu vorbesc mai deloc despre supararile mele, adica spun doar: "Sunt suparata" si atat, nu mai dau explicatii ), nici regrete, nimic. Vreau doar liniste si sa ma lipsesc de complicatii. Nu mai pot. Sunt epuizata psihic. Nu mai am chef de nimic. Stiu ca as avea alte si alte motive care sa ma ajute sa depasesc si aceasta infrangere dar nu cred ca are rost sa le mai dau crezare. In fond si la urma, urmei... pentru ce? Nu am fost niciodata genul optimist si ori de cate ori am incercat, nu mi-a iesit. Asta e, asta sunt. Ce sa fac?
Ideea sta in felul urmator: nu regret ca am incercat, nu regret ce s-a intamplat, regret urmarile. Pana la urma, era de asteptat sa se intample asta, ca doar e vorba de mine, nu de altcineva. In fine, asta e. Doare al naibii de tare. Urasc ca iar trebuie sa trec prin situatia in care am simtit ca am atins ceea ce era de neatins si ca mi-a scapat printre degete. De ce, de ce, de ce? Nu pricep. Evident ca e vina mea, alta scuza nu gasesc dar... m-am saturat sa am parte de astfel de esecuri, de astfel de greseli. Nu mai pot. M-am saturat. Nu mai fac fata. Stiu ca pe Anca asta nu o place nimeni, ca toti o vor pe Anca cea vesela, plina de viata, pusa pe sotii si pe glume, dar in felul acesta acea Anca va disparea pe zi ce trece pana nu va mai exista deloc.
Sunt trista si nimeni si nimic nu ma poate consola. Ar fi un singur lucru care m-ar putea scoate din aceasta stare, dar se pare ca acel ceva nu ma vrea pe mine, e de neatins, mi-e interzis si eu ca un copil rebel ce sunt nu vreau sa accept asta. Life is funny, isn't it?

Cea mai frumoasa zi de vineri :)

A fost cu adevarat cea mai frumoasa vineri din toate cele pe care le-am trait pana acum. A fost atat de deosebita incat nu imi gasesc cuvintele potrivite pentru a descrie cat de minunata a fost pentru mine.
Sa o luam cu inceputul:
Mi s-a reprosat de foarte multe ori ca eu nu am curaj, ca nu risc, ca nu incerc sa vad ce ar putea iesi intr-o anumita situatie. Este adevarat, nu imi place sa risc pentru ca de cate ori am riscat pana acum am avut de pierdut, nu am curaj sa fac ceva ce ma gandesc eu ca nu mi-ar iesi bine, nu incerc sa fac ceva pentru ca eu "stiu" ca nu o sa iasa asa cum trebuie. Sumbru scenariu.
Pana intr-o zi ( era vacanta de Paste, de obicei acasa, din prea multa plictiseala probabil, imi vine sa fac ceea ce n-as fi crezut ca voi face vreodata ) cand am zis hai sa vad ce iese. Bineinteles ca am avut parte de o multime de framantari: bine, am hotarat sa fac, dar cum sa fac ca sa iasa bine si cum sa zic si... si... si... Am dat un mail, am primit raspuns, am stabilit o intalnire si iata-ma ajunsa astazi.
Ceea ce parea la inceput o idee nepotrivita, s-a dovedit a fi pana la urma cel mai bun lucru care se putea intampla. Ideea era ca eu trebuia sa ma intalnesc cu o persoana astazi la ora 16:00. Dimineata, ca de obicei, mi-am rezolvat treburile la spital si la facultate, apoi m-am intors in camin si m-am pregatit pentru intalnire. Cand am iesit eu din camin, cerul era intunecat, venea ploaia cu siguranta, astfel ca ma intrebam daca mai are rost sa ies sau nu. In cele din urma am zis ca merg si am luat-o la pas spre Targusor. Acolo m-am intalnit cu cine trebuia, doar ca ne-a prins ploaia cea mare cu tunete si fulgere. Am scos umbrela si ne-am adapostit sub ea, dar tot ne-a udat. Altii in locul nostru probabil ca ar fi renuntat si ar fi stabilit o alta intalnire, dar noi am decis ca asa a fost sa fie si ca e mai bine asa. Nu am gasit nici un local unde sa ne adapostim pentru ca nici nu prea cunoasteam zona... asa ca ne-am plimbat in parculetul de langa Gradina Botanica unde este absolut superb!!! A plouat un pic, ne-a udat binisor, dupa care a iesit soarele si a aparut cel mai frumos curcubeu pe care l-am vazut vreodata!!! Si nu mint! Cand o sa primesc pozele o sa le postez, sunt superbe. Am coborat pana aproape de o partie, mi-am distrus balerinii, i-am facut plini de noroi, daaar... a meritat!!! Daca ar fi sa repet experienta, as face-o de o mie de ori si nu as regreta nici macar o clipa. Dupa aventura cu minunatul curcubeu, am mers in parcul Copou si am stat pe banca, la povesti, am vazut o veverita scumpa de tot, am admirat jocul copiilor... a fost de vis!!!
Chiar ma gandeam azi ca poate o sa apara curcubeu si Dumnezeu a facut posibila aceasta minune.
Ma simt recunoscatoare pentru ca mi-a fost dat sa intalnesc o persoane minunata, ca natura a tinut cu noi si desi ne-a speriat, in final ne-a aratat ca ce e mai bun apare la final...
Nu stiu... e o zi deosebita de care o sa imi amintesc cu drag si care sper ca se va mai repeta de zeci de mii de ori in realitate, nu doar in mintea mea!
Un weekend linistit! :) :) :)

Post de acasa/ Ultima noapte

Nimeni nu isi poate inchipui cat de mult mi-am dorit sa ajung acasa la mine. Imi ajunsese deja pana peste cap toata aglomeratia, agitatia si forfota atat din Iasi, cat si din camin. Pur si simplu nu mai faceam fata stresului legat de facultate, multitudinilor de drumuri si caminului. Aveam nevoie de o pauza, de liniste, de relaxare. Asa incat, ziua in care am ajuns acasa a fost nemaipomenita.
Imi lipsise atat de mult senzatia aia de trecere dintre judete ( dupa cum am zis intr-un post anterior, din momentul in care ajung in Suceava ma simt altfel. In Iasi am o stare de spirit, in Suceava alta. E ciudat. Oricum iti dai seama de trecere si datorita temperaturii, la mine acasuca e mai frig decat in Iasi, orice anotimp ar fi ), de aerul tare si curat de munte, de apa sanatoasa, de mirosul proaspat, familiar ( un amestec de curat, proaspat spalat, papa bun, ca o senzatie placuta dupa o zi de munca ), de privelistea nemaipomenita ( dealuri, brazi, verde ), de oraselul meu ( asa "ponosit" cum e ), de blocul meu, de vecinii mei, de prietenii mei, de casa mea, de tot ceea ce fac atunci cand sunt acasa... Of, ce mult am mai asteptat sa ajung si ce mult m-am bucurat cand m-am vazut intrata in casa...
Am avut parte de o vacanta speciala. Mi-a ajutat Dumnezeu si am participat la denii ( care au fost neinchipuit de frumoase ), la slujba de Inviere, apoi la A doua Inviere cand se citeste Evanghelia in mai multe limbi ( la mine s-a citit in romana, latina, greaca, inca o limba pe care nu am inteles-o, franceza, rusa si engleza). Am dormiiit, cred ca am recuperat somnul pentru cateva saptamani bune. M-am uitat la filme, la desene animate, am fost la bunicii mei, mi-am intalnit trei prietene dragi. Am avut parte de ploaie si de senzatia de bine. Nu stiu, e un sentiment asa de placut pentru mine sa stiu ca sunt acasa, ca nu am griji, ca natura imi faci mici bucurii, ca am senzatia ca pot, chiar pot sa fac tot ce imi doresc. Stiu ca ma repet si probabil ca o sa ma repet la nesfarsit, dar asta este ceea ce simt, ceea ce imi place, asa ca nu am de ce sa ascund asta. Stiu ca undeva acolo exista oameni care sunt de aceeasi parere cu mine.
Ca de obicei, inainte de a ajunge acasa mi-am facut o mie si o suta de planuri si nu am reusit sa le duc pe toate la bun sfarsit. Asta sunt: nu pot sa nu imi planific macar in gand ceva. si sa nu las ceva restant si pentru data viitoare. Ideea e ca, de fiecare data cand ajung pe acasa mai fac un lucru pe care nu am reusit sa-l faca ultima data si tot asa. Incet dar sigur... totul merge spre bine.
Mi-as fi dorit ca aceasta vacanta sa fie altfel? Oarecum, dar nu regret ca macar o mica parte din tot ceea ce mi-am dorit s-a intamplat.
Aceasta e ultima mea noapte acasa. Sunt un pic trista si iar nesigura. M-am saturat sa fiu ca nomazii, sa fac drumul Iasi- casa, casa- Iasi... Vreau, am nevoie de stabilitate, de siguranta. Nici nu va inchipuiti cat de aiurea e sa trebuiasca sa parcurgi o distanta atat de mare pana acasa, cu o multime de bagaje, cu oboseala drumului... si inapoi. Parca as fi si n-as fi... e aiurea.
In fine, iar ma apuca ganduri care mereu mi-au dat de furca si nu m-au lasat sa-mi vad de treaba. O sa incerc sa le pun capat, eu sunt de vina ca le dau ascultare, ele sunt de vina ca ma fac nesigura. Deja m-a apucat stresul drumului, apoi al facultatii, al licentei si al tuturor celorlalte griji din Iasi. Nu stiu de ce reactionez asa, daca apar in viata mea evident ca le pot face fata, dar totusi... e ceva in sistemul meu care da eroare si ma face sa fiu asa.
Ce pot sa mai zic... imi va fi dor de anumite lucruri din Campulung. Doar de cateva ;) Oricum, e atat de frumoasa zona mea acum... verde, prospetime...
Am treburi de rezolvat in Iasi: O MULTIME!!! Am la treaba de nici nu imi inchipui cand o sa revina perioada aia fara griji in viata mea. O multime de evenimente, unfinished bussiness, new things to take care of... ce mai, iata ca mi se ofera inca o data sansa de a fi asa cum vreau sa fiu in situatii inedite. Asa, daca as fi careless si free, cum mi-as mai putea demonstra ca sunt in stare sa fac fata oricarei situatii? Vedeti? Cereti si vi se va da. Probabil ca nu asa cum v-ati astepta voi dar... atata vreme cat primim, cu siguranta ca se merita.
Bine Iasi-ule, am inteles ca ma vrei inapoi. Sincer... as veni cu drag la tine daca ai face mici modificari, altfel o sa existe intotdeauna in sufletul meu o mica parte care o sa te urasca pentru toate lucrurile negative pe care mi le-ai aratat. Ce zici, nu vrei ca macar acum, pe ultimii 500 de metri sa ne intelegem, sa ne facem viata mai usoara si mai frumoasa unul, altuia? Eu vin plina de intentii bune si de idei, daca promiti sa pui si tu umarul la treaba si sa ma ajuti acolo unde vezi ca am nevoie, iti garantez ca vom forma echipa perfecta si de nedespartit. Hai sa ne facem un bine si sa ne intelegem. Urmeaza o perioada atat de frumoasa din punct de vedere al vremii si atat de grea pentru mine, fa o fapta buna si... make it happen!!!

Hristos a Inviat!

Hristos a inviat din morti
Cu moartea pe moarte calcand
Si celor din morminte
Viata daruindu-le!

Hristos a Inviat!
Adevarat a Inviat!