Down

Asa cum patesc eu intotdeauna, bucuria mea ca am fost la cinema trebuia sa fie stricata de un alt eveniment. Tocmai cand am ajuns si eu fericita in camera, am aflat un lucru care mi-a cam zguduit lumea interioara. Motiv pentru care, acum stau si ma intreb daca se merita sa imi doresc vreun lucru bun in viata mea. Nu de alta, dar vad ca pretul pe care trebuie sa-l platesc este destul de piperat. Am mai aflat si cum reactionez eu la primirea unei vesti socante: nu m-as fi asteptat ca in prima faza sa nu am nici o reactie exterioara, sa simt totul numai in interior, ca mai apoi, cand ma destainui cuiva, sa dau totul afara. Inca nu imi vine sa cred... era singurul lucru pentru care imi doream sa ma trezesc dimineata si ultimul meu gand seara, dar... asa cum era de asteptat... nu era pentru mine. Intotdeauna mi-am dorit lucruri mult prea bune pentru mine, pentru ceea ce sunt eu, pentru cat pot oferi eu in schimb... Acum simt ca daca nu m-as controla, lacrimile ar curge ca la robinet pe fata mea si ca in inima am infipte vreo 10 cutite. Dar ce conteaza ce am patit eu si ce simt? Zilele vor trece la fel de repede, la fel de monoton. Viata isi va urma cursul ei firesc, fie ca mie imi convine sau nu... Oamenii isi vor vedea de viata lor, fie ca vor stii ca eu am patit ceva sau nu... Oricat m-as stradui sa vad partea buna din situatia asta... pur si simplu nu pot. Ma depaseste. E ceva ce... nu poate fi vindecat cu nici un sfat, nici o vorba buna, nimic. Sunt doar eu si durerea mea pe care nimeni altcineva nu o poate intelege. Sunt confuza, de parca s-ar fi sfarsit totul. E o stare atat de nasoala, incat nu imi doresc nimic altceva decat ca totul sa fie un vis urat din care sa ma trezesc cat mai repede. Cu toate acestea, asta este realitatea... trista mea realitate...
Eu am ramas cu o inima sangeranda, cu vorbe pe care le voi spune doar cand vor fi mai importante decat tacerea si o melodie care exprima perfect situatia mea...

Cinema Day

In sfarsiiit am mers azi la cinematograf. Mi-am dorit atat de mult sa merg, incat dorinta mi s-a indeplinit in cele din urma. Trebuie sa recunosc ca nu ma asteptam, chiar daca aceasta iesire era planuita. Ultima data cand am fost la cinematograf a fost in clasa a patra. Am vazut atunci doua filme: "Titanic" si inca unul, cred ca era "Ants" dar nu bag mana in foc ca am dreptate :D Asta se intampla cand la mine in oras mai exista cinematograf, ca apoi l-au desfiintat si mi-a parut atat de rau... Pana la liceu stiam ca nu am nici o sansa sa mai merg la cinema, nu aveam unde. Ei, dar am ajuns in Iasi. Aici aveam nu unul, ci trei cinematografe. Iata ca pana in anul 3 nu am ajuns nici macar la unul desi mi-am rugat in nenumarate randuri o multime de cunostinte sa mergem la un film. Raspunsul pe care il primeam era: "Da, o sa mergem" dar timpul trecea si la cinematograf nu mai ajungeam...
Astazi, sambata, 27 februarie, impreuna cu prietena mea care mi-a fost alaturi inca din clasa a XII-a am reusit sa mergem la Cinema City in Iulius Mall la un film foarte dragut. Mi-a placut mult de tot, asa ca o sa incerc sa fac rost de el ca sa il revad. Se numeste Valentine's Day si din distributie fac parte o multime de actori celebri. Daca sunteti curiosi, cautati trailerul sau detalii despre film :P
Cand am intrat in cinematograf aveam niste emotii, de parca m-as fi dus cine stie unde. Dar filmul a meritat toti banii. In sala era curat, scaune confortabile, film dragut, companie placuta. Cred ca nu mi-as fi putut imagina o sambata mai frumoasa. Ce poate fi mai bine decat sa mergi la film cu prietena ta, sa petreceti timpul impreuna si sa va simtiti bine? Asta da distractie si abia astept sa repetam experienta. Oricum, pana una alta, daca o sa mai am chef de un film la cinema, o sa merg si singura. Si asta pentru ca acum stiu exact unde, cum sa ajung si ce sa fac ;)
Stiam eu ca in cele din urma, dorintele se indeplinesc, chiar daca in cazul meu totul se intampla de 3 ori mai greu :D

Copiii din ziua de azi...

... nu mai au unicul lor atribut care ii definea cu adevarat si anume inocenta. Bineinteles, nu este vorba de toti copiii, insa marea lor majoritatea par sa o fi luat razna.
Ma uitam pe hi5 la fetitele care stau in cartierul meu si ma minunam ca la 14, 15, 16 ani arata, vorbesc si se comporta ca la 25 si chiar mai mult. Cand le vad imbracate cu haine de "fitze", cu decolteuri prea adanci pentru ele, cu un machiaj strident, terfelind limba romana in ultimul hal... ma cuprinde groaza. Nu ma luati cu teorii de genul: "lumea s-a schimbat", "nu mai traim pe vremea bunicilor", "asa e moda acum" si altele ca nu le cred. Si eu am fost copil, si eu am avut parte de nebuniile mele dar toate cunosteau o limita. Eu la 16 ani nu-mi permiteam atat de multe cum isi permit fetele din ziua de azi. Nu pentru ca nu puteam sau nu aveam cum, ci pentru ca nu mi se parea normal. Nu e vorba ca le compar cu mine, dar la 16 ani sa te vopsesti? La 16 ani sa fumezi? La 16 ani barurile sa iti fie a doua casa? Unde sunt copiii de alta data care stateau in fata blocului si jucau diferite jocuri, care vorbau si radeau, pe care iti era mai mare dragul sa-i privesti? Probabil ca au "murit" o data cu trecerea timpului. Se schimba vremurile, se schimba si generatiile... din ce in ce mai rau, din pacate.
Chiar daca cei din ziua de azi au parte de mult mai multe lucruri decat am avut eu in trecut, daca as fi pusa sa aleg, fara sa stau pe ganduri aleg copilaria mea in defavoarea aceleia din ziua de astazi care nici nu se merita a fi numita copilarie... Sunt convinsa ca in curand va disparea si acest cuvant si se va inventa unul nou caci, deh... ne pricem la asta.
Ii inteleg pe parinti ca nu mai au timp sa se ocupe de copiii lor, insa nu cred ca isi pot gasi o scuza pentru modul in care au ajuns acestia astazi. Ne plangem ca ne e din ce in ce mai rau, dar sa nu uitam ca acesti copii de azi sunt viitorul nostru. Nu imi inchipui ce valori vor putea promova ei, sper insa ca toate aceste prostii sa le iasa din cap si sa revina la normal.

Ce vreau eu vs ce vor ceilalti

Inca de mica m-am confruntat cu problema aceasta: eu sa vreau sa fac ceva si cineva din jurul meu sa se trezeasca sa-mi spuna ca el vrea in alt fel. Ma gaseam mereu in urmatoarea dilema: daca eu sunt om liber, cu dreptul de a-mi exprima opinia si de a face ceea ce poftesc atata timp cat nu ii afectez pe cei din jur si nici nu incalc vreo regula, de ce trebuie sa apara cineva care sa iti naruie visele? De ce de fiecare data cand am impresia ca am depasit dificutatile si lucrurile par sa se reaseze la ordinea cuvenita in viata mea, apare cineva care sa imi distruga ordinea? De ce de fiecare data cand am o zi buna, spre seara vine cineva sa mi-o strice? Si cea mai importanta intrebare: de ce dau intotdeauna, dar intotdeauna atentie unor lucruri care nu merita? Pentru ca, spre nefericirea mea, IMI PASA! Stiu ca azi majoritatea oamenilor merg dupa principiul ( egoist de altfel ) sa imi fie mie bine, ca de celalalt nu-mi pasa. Eu nu pot fi asa. Oricat as incerca nu pot sa nu las ca anumite lucruri negative sa imi afecteze starea de spirit. Stiu ca sunt fraiera la faze din astea si mai stiu ca prin oricat de mult situatii de genul acesta voi trece, nu voi reusi sa nu-mi mai pese si de altceva. Pe undeva mi se pare logic sa nu tii cont de ce zice X sau Y despre tine, dar na, ce sa faci daca Anca e mult prea sensibila si se lasa trasa in jos de toate aceste nimicuri? Mi s-a zis de atatea ori ca nu trebuie sa stau eu stresata de grija altuia care poate fi cu fundul in sus si isi varsa nervii pe mine chiar daca nu am nici o vina. Nu trebuie sa las sa ma afecteze atat de tare supararea altuia, nu trebuie sa plec urechea la tot ce se spune, nu trebuie sa imi cer eu iertare de fiecare data pentru ca am facut un pas gresit care nu i-a placut celui de langa mine. Sunt om, am suflet, am si eu vise, dorinte, idei, fac si eu cate si mai cate lucruri si nu vreau ca de fiecare data sa se trezeasca cineva ( care nici macar nu e consilierul meu propriu si personal ) si sa imi zica : nu e bine asa. Lasati-ma sa traiesc, asa cum si eu va las pe voi la randul vostru sa traiti. Vedeti-va de treburile voastre, asa cum si eu incerc sa imi vad de ale mele. Nu mai interpretati ceea ce zic si fac dupa bunul vostru plac, ci dupa cum este. Cand zic ceva ati face bine sa ma credeti pentru ca nu vad nici un motiv pentru care v-as minti ( nu-mi plac persoanele care o tin numai pe a lor; nu vreau eu sa am intotdeauna dreptate, vreau doar ca lucrurile sa fie asa cum sunt ele cu adevarat ) si nu mai incercati sa intoarceti povestea in asa fel incat sa para ca voi sunteti cei care au dreptate si ca lucrurile trebuie sa fie asa cum vreti voi. N-am chef sa stau sa conving pe toata lumea ca lucrurile nu sunt chiar asa cum le vad ei si nu mai vreau sa stau ingrijorata de faptul ca isi poate schimba cineva parerea despre mine. In fond si la urma urmei, nu m-am nascut pe acest pamant pentru a face fiecaruia pe plac si pentru a le asigura confortul unui hotel de 5 stele. Si cu asta, gata! Mi-am descarcat supararea. Nu am zis tot ce am gandit pentru ca nu am avut chef pur si simplu sa imi amintesc fiecare detaliu care m-a deranjat la un moment dat. M-am saturat de toate chestiile astea superficiale.
Suntem in post, o ocazie nemaipomenita pentru a invata sa iertam si sa traim in liniste si pace. Cu ajutorul lui Dumnezeu, sa fim mai cumpatati!
P.S. am nevoie de oameni in prezenta carora sa ma simt bine si libera de a spune orice doresc, fara teama ca as putea sa-i supar sau fara constrangerea evitarii unor anumite subiecte doar pentru ca asa trebuie. Unde as putea gasi asa ceva?

Saptamana in care a nins ca in povesti

Am observat ca din ce in ce mai multa lume uraste iarna, zapada, luna ianuarie ( considerata ca fiind miezul iernii ). De parca lucrurile astea ar fi cel mai mare rau de pe planeta. Anyway...
Saptamana trecuta am avut parte de ceea ce mi-am dorit: de multa, muuulta zapada. Cred ca doar sambata s-a oprit din nins, in rest... fulgi mari si pufosi cadeau cuminti din cer pe pamant. Ca sa vezi ce inseamna munca in echipa: s-au unit si au creat o paturica mare si alba, au impodobit si copacii, au bucurat si copiii nerabdatori de o bulgareala, de un om zapada sau de un ingeras. M-au bucurat si pe mine: ca de obicei, cand vad ca ninge fug repede, repede la geam si contemplu. Intai ma uit spre cer, poate, poate reusesc sa vad de unde vin minunatiile astea. Apoi ma uit la fulgi, la cat de multi apuc, sa vad ce forme au, ce traiectorie urmeaza. Pe urma arunc o privire de ansamblu sa vad peisajul. Timp de cinci minute ( aproximativ ) ma cuprinde o pace interioara atat de intensa incat am impresia ca as putea ramane asa o vesnicie si nu m-as plictisi deloc.
Am vrut zapada, zapada am avut. Am avut parte de cateva zile magice si mi-am amintit de copilarie. De cand eram mica nu am mai prins o iarna atat de friguroasa si in care sa ninga atat de frumos. Imi pare rau ca nu am avut aparatul de fotografiat la mine :( E in Anglia, captureaza imagini pe care imi doresc sa le vad si eu in realitate.
In alta ordine de idei, stiu ca e nasol sa trebuiasca sa iesi pe vreme din asta din casa, stiu ca e groaznic sa ramai undeva inzapezit, stiu ca e de nedescris sentimentul celor care nu au un acoperis deasupra capului. Dar credeti-ma, pentru fiecare dintre aceste motive pot gasi contra-argumente la fel de serioase. O sa exemplific numai unul: oare cei care nu au o casa unde sa locuiasca, nu au un loc de munca si care sunt nevoiti sa se descurce asa cum pot, de la o zi la alta, traind in cele mai mizere conditii, chiar nu merita un pic mai mult decat compasiunea noastra? Nu merita sa le oferim ajutorul nostru, sa punem mana de la mana si sa-i ajutam sa se puna pe picioare? Chiar credeti ca e numai vina lor pentru ca au ajuns asa cum au ajuns? Nimic nu e intamplator, de aceea cred cu convingere ca astfel de persoane nu se afla intamplator in astfel de situatii. E semnalul de alarma tras pentru ca noi sa ne uitam in ograda vecinului cu folos si sa facem ceva. Sa dam un pic din ce-i al nostru si ce mult va face. Ati vazut doar ce mici sunt fulgii, dar cand se unesc... ehehee... cat de mult fac ;)
Eu ador iarna, iubesc luna ianuarie, imi place cand afara e frig si in casa e cald, e minunat sa vii de afara inghetat si sa gasesti in casa atata bine. Inca astept iarna in care va ninge la fel de mult si de tare si eu voi iesi afara, voi avea parte de o bulgareala zdravana, voi face ingerasi in zapada, voi face un om de zapada, apoi voi intra in casa, voi schimba hainele ude cu unele uscate si ma voi incalzi langa soba cu o cana de ciocolata calda sau de ceai in mana. Nu-i asa ca am creionat un peisaj frumos?
Oricat de putin ar suporta unii aceasta perioada, e pacat ca nu pot privi partea frumoasa a lucrurilor si ca nu se pot bucura de ea. La urma urmei, daca tot ne-a fost data, e clar ca avem si un folos din ea. Dar numai cei suficient de isteti isi pot da seama de asta ;)

Desperate housewives

Dupa ce am terminat de vazut Friends ( pentru a sasea oara, yep ) am simti oarecum lipsa unui alt serial care sa ma tina in priza. Am descoperit Grey's Anatomy, dar pana am reusit sa fac rost de sezoane ( si inca nu le am pe toate ) mi-am pierdut din entuziasmul de a urmari un serial. Colega mea de camera, a descoperit un site cu seriale coreene, taiwaneze si restul tacamului si sunt foarte dragute ( comedii romantice cum imi plac mie ) dar parca nu ma tragea inima sa ma aventurez in asa ceva. Cel putin, nu inca. Poate in vacanta daca voi avea timp si mai ales cum...
In vacanta de Craciun am zis ca trebuie neaparat sa gasesc alt serial care sa imi placa. Singurul pe care l-am gasit cat de cat pe gustul meu a fost Neveste Disperate. Vazusem cateva secvente pe la tv si cum nu reusisem sa ma uit atunci am zis sa incerc. Iata ca ieri am terminat de vazut ultimul episod aparut din sezonul 6. Pe 22 februarie o sa apara urmatorul episod, dar pana atunci, sunt la zi cu serialul asta.
Imi place foarte mult cum incepe si cum se termina fiecare episod. Arata straduta pe care are loc toata actiunea si pe fiecare personaj cu ce se ocupa. La final, este aratata aceeasi straduta, cu aceleasi personaje doar ca de aceasta data le arata spre seara, cu grijile, gandurile, planurile lor. Imi place ideea unui cartier dragut, cu case frumoase, care sa aiba curti mari, neveste ocupandu-se de curatenie, cumparaturi, gradinarit, pregatirea mancarii, grija pentru copii. Vecinii se cunosc toti intre ei, se saluta, se ajuta, petrec timp impreuna legand prietenii de durata. Este arata la inceput o comunitate ideala. Desigur ca pe urma apar tot felul de intrigi, dar... fara astea n-ar mai fi avut atata succes serialul.
La inceput mi-a placut de Susan. Aveam in comun credinta intr-un sfarsit "pana la adanci batraneti". Dar vazand toate gafele pe care le facea, a inceput sa ma... enerveze un pic. La varsta ei, chiar facea prea multe. Recunosc ca in majoritatea cazurilor situatiile create de ea starneau rasul, dar... se pare ca prefer un personaj un pic mai matur.
Bree e genul de femeie perfecta care vrea ca totul sa fie perfect. Si in ea m-am regasit. Ea este femeia care arata intotdeauna bine, care are cea mai ingrijita casa, care face cele mai bune mancaruri, care are cele mai frumoase flori. A, am uitat sa spun ca tine enorm de mult la maniere, la politete. Viata insa i-a demonstrat ca oricat de perfect vrei sa fii, asta se vede doar in exterior, in interior ai parte de aceleasi griji, situatii neplacute, provocari ca si un om normal.
Lynnete, frumos nume. Dintr-o femeie de succes ajunge mama a 4, ulterior 5 copii ( unul era e drum ). Ea e genul de carierista care a trebuit sa se sacrifice pentru familie. Singurul lucru pe care chiar l-am admirat la ea a fost familia pe care o are, sotul care o iubeste si ii face mereu pe plac. Am uitat sa mentionez ca Lynnete e cea care controleaza totul si care crede ca are intotdeauna dreptate.
Gabrielle... in prima instanta nu ai ce admira la ea din punct de vedere moral ( e innebunita dupa bani, cumparaturi si isi insela sotul ). Dupa ce se confrunta cu cateva greutati ajunge femeia care invata sa le faca pe toate. Imi place ca e luptatoare, ca stie sa se descurce ( a se intelege ca e foarte smechera ), ca are grija de ea ca femeie. Ea e cea care arata mereu ca scoasa din cutie ( adica noua ).
Eddie, e "the bitch of the neighborhood" ( imi cer scuze pentru cuvinte, dar chiar nu stiu cum altfel sa-i zic ). O fi ea tafnoasa si razbunatoare de multe ori, dar daca are o calitate de invidiat aceea e sinceritatea. Iti spune verde in fata ce are de spus. Sa nu uitam ca totusi e femeie si ca a dat si ea de situatii in care sa isi arate sensibilitatea.
Nu zic ca e un serial din care aveti ce invata, nu zic ca aceste femei au numai calitati, dar e un serial dragut. Mie mi-a umplut timpul liber ( nu stiu daca a fost cu folos sau nu) si am stiut ce sa invat din el.
Nu cred ca in Romania o sa intalnim astfel de "neveste disperate" pentru ca in fond si la urma urmei, serialul este tipic american si nu se abate de la regulile standard ale lor.

Surprize, surprize...

Daca imi aduc eu bine aminte ( si imi aduc, nu pentru ca am o memorie excelenta ci pentru ca am verificat ), anul trecut pe vremea asta m-am urcat in trenul care avea sa ma duca spre Iasi si spre inceputul unui nou semestru la Cuza. Am vorbit despre intreaga mea aventura si despre planurile mele de atunci.
La exact un an de la acea data sunt cu totul alta. Nu in totalitate exact asa cum vreau sa fiu dar lucram in continuare la asta :D Anul acesta, pe 14 februarie se termina oficial prima saptamana de vacanta. Eu mai am una in plus pentru ca nu am restante si nici nu ma duc la vreo marire. Deci inca o saptamana de stat acasa, in camera mea ( oarecum ), in patutul meu, in liniste, la caldurica... ieeei \:D/
De anul trecut pana anul asta, dupa cum ziceam, mi-am schimbat anumite idei. Nu dau detalii despre toate, dar o sa amintesc despre faimoasa zi a indragostitilor. Anul trecut gandeam ceva de genul: "este, nu este, pentru mine tot aia e, ca oricum nu am cu cine sa o sarbatoresc". Anul acesta, pentru mine chiar nu exista Valentine's Day. Chiar daca as avea cu cine sa o petrec, nu as face-o in modul ala comerical "hai sa iti cumpar ceva, tu mie la fel, stam un pic impreuna si ne sarbatorim iubirea". Nu. Nu sunt de acord cu asa ceva. Daca eu vreau sa-mi sarbatoresc iubirea pe 6 mai? Nu pot sau ce? Aaa... n-as mai fi in trend cu lumea, asta da pierdere ;)
In fine, ce vroiam sa zic e ca in orice zi iubirea trebuie sarbatorita. Nu trebuie facut mare tam- tam pe 14 februarie iar in rest sa o lasam mai lejer. Vorbim aici despre iubire, nu despre ceva ce vine o data la 100 de ani, prin urmare fa intr-o zi ce n-ai facut in celelalte. Iubirea e ceva atat de unic, atat de special, atat de pretios incat zilnic, ZILNIC trebuie sa o apreciem. Simpla prezenta a persoanei de care suntem indragostiti in viata noastra e cel mai pretios cadou. Pentru ce trebuie sa mai cumperi sau sa primesti altceva? Asa ii arati ca o iubesti mai mult? Un ceas cumparat, o cutie de bomboane, un buchet de flori mai scump... atat valoreaza iubirea ta? N-as crede... Pentru mine cele mai frumoase cadouri ar fi timpul petrecut impreuna ( pur si simplu mergem in parc stam pe o banca si vorbim; contemplam natura; radem; aruncam cu pietre in apa; etc, etc, etc. Nu e asta suficient? Nu e timpul valoros? Faptul ca mi-l petrec cu tine nu arata cat de mult te iubesc si ca mi-l sacrific pentru a fi cu tine?) Daca iti iau ceva, ai sa-l pui undeva in dulap la prafuit, pe cand timpul petrecut alaturi de tine se va transforma in amintirea ce te va urmari toata viata. Vezi cat de productivi putem fi?
Daca vreau sa iti cumpar ceva, pot sa o fac si pe 4 decembrie si pe 5 iulie... pur si simplu... nu pentru ca trebuie, ci pentru ca vreau.
E vina noastra ca lasam lucrurile bune sa fie atacate de cele rele. Daca am ajuns sa comercializam iubirea, cel mai pur sentiment... e clar pentru mine ca am luat-o rau de tot la vale. Am mai auzit cateva voci cum ca ar fi anti- valentini, dar... sunt prea putini, glasul lor nu e ascultat... tot majoritatea castiga, ca doar e democratie :|
Am fost placut surprinsa de 3 persoane care au tinut sa imi zica faptul ca astazi se poate sarbatori si iubirea dintre prieteni. Asa ca mi-au scris trei cuvintele acolo care sa exprime acest lucru si... de la surioara mea... am primit imaginea de mai sus. Nu-i asa ca e draguta? ;;)
Ziua de astazi este intr-adevar foarte speciala, dar nu pentru ca se sarbatoreste nu stiu ce sfant american ( care nu are treaba cu noi!!! ), ci pentru ca este ziua lasatului de sec. Incepand de maine, intram in Postul Mare. Un bun prilej de a ne face o analiza si a vedea cum stau lucrurile cu noi. Daca vom gasi ( si vom gasi cu siguranta ) urme ale bolilor ( pacatele ) sa mergem la doctor ( la biserica, la preot ) sa ne spovedim, sa incercam sa fim mai buni, sa ne rugam mai des, sa fim mai milosi, mai blanzi, sa fim oameni asa cum ne-a lasat Dumnezeu, pentru ca la intampinarea marii sarbatori a Invierii sa putem pasi curati, luminosi si impacati ( cu noi insine si cu toata lumea ). Post usor si multe bucurii duhovnicesti :)
P.S. Daca ne-am concentra in aceasta perioada asupra laturii noastre spirituale mai mult, sunt sigura ca vom descoperi lucruri marete pe care nu vom mai dori sa le parasim niciodata :)

Eu in viata altora

Nici o grija, nu o sa scriu mult, prost si fara rost despre cat de apreciata sunt eu de cei din a carora viata fac parte ( voluntar sau involuntar ), nici despre cat de norocosi sunt acestia ca m-au gasit pe mine sa le luminez calea. Nu de alta, dar ar fi o miciuna prea gogonata :D
Ca vreau, ca nu vreau, fie ca sunt tratata ca una de-a casei, fie ca un musafir sau ca un strain.... fac parte din viata unor oameni. Nu ma refer aici la familie ( care vor, nu vor, tot a lor sunt ). Vorbesc despre prieteni, colegi, cunostinte cu care poate mai pastrez legatura sau care au iesit din viata mea la fel de repede precum au intrat.
Intotdeauna mi s-a parut o minune lucrul acela micut prin care Dumnezeu a facut posibil ca eu sa ma apropii foarte mult de cineva: fie ca a fost vorba de o discutie mai profunda purtata cu cineva pe care il cunosteam de patru ani, fie ca aveam nevoie de ceva de la cineva sau cineva avea nevoie de ceva de la mine, fie ca am fost obligata de circumstante sa imi petrec mai mult timp in compania unor persoane... situatii de genul acesta au fost cele care au reprezentat temelia unei ulterioare relatii.
Ei, dar ca de obicei, daca lucrurile mici au fost cele care au sedimentat, ulterior consolidat o relatie, tot lucruri mici au fost si cele care au reusit sa distruga intreaga constructie.
In general, cand vine vorba de colegi, invidia si rautatea sunt cele care pun bariera. Am avut parte de multe astfel de situatii si mai ales, multe persoane m-au catalogat a fi intr-un anumit fel pe baza unor lucruri superficiale, neoferindu-mi sansa de a ma cunoaste, de a arata cum sunt eu cu adevarat. Asa ca, am invatat sa fac fata acestor copilarii si sa merg mai departe. Cum zice o vorba ( care nu-mi place, dar in fine ): "these people are not my friends, we only walk togheter for a while".
Daca vorbim despre cunostinte, pe acestea fie le-am cunoscut fugitiv si nu le-am mai intalnit ulterior, fie daca ne vedem ocazional nu trecem mai departe de un simplu salut.
In cazul prietenilor insa, lucrurile se complica. Exista persoane care isi doresc foarte mult sa se asigure ca nu imi vor pierde vreodata prietenia, asa incat fac tot ce le sta in putere in aceasta privinta ( desi eu nu le-am cerut asta ). Mai sunt unii, care obisnuiti ca eu sa fiu mereu acolo pentru ei, nu isi imagineaza ca vreodata nu ma vor mai gasi atunci cand au cea mai mare nevoie de mine. Exista si o ultima categorie de persoane care desi imi declara dragoste vesnica si devotament indiferent de ce s-ar intampla... fac ce fac si gasesc toate modalitatile de a ma scoate afara din viata lor. Paradoxal si ironic, nu?
De lucruri de genul acesta am avut parte in ultima vreme. Ce pot sa zic, nu sunt surprinsa. Asta e lumea in care traim, astia suntem noi, ne urmarim propriile interese, nu mai credem in adevaratele valori pentru ca am avut grija sa ne construim altele care sa fie in acord cu ceea ce vrem noi. Astazi, prietenia si-a pierdut mult din valoare. In teorie ( vorbele pe care ni le adresam unii altora ) e perfecta, in practica ( faptele noastre fara de cei pe care ni-i consideram prieteni ) lasa foaaarte mult de dorit.
De ceea ce am incercat sa ma feresc, cam de aceea am dat. N-am sa inteleg niciodata cum ma poti numi cel mai buni prieten al tau numai atunci cand ai nevoie de mine, iar cand nu, sa te prefaci ca nici nu exist. Nici scuzele pe care mi le trantesti ulteori ca pe ceva ce trebuie facut si scapat rapid nu ti le mai cred. Nici promisiunile false. Nimic! Nu consider ca imi esti prieten daca imi impartasesti ceva din viata ta si tragi de mine ca si eu sa fac la fel. Nu cred ca ma pretuiesti cu adevarat daca astepti de la mine semne cand nici tu nu esti dispus sa calci pe orgoliul ce se naste din gandul "eu o caut mereu, sa mai faca si ea ceva"
Stiu ca e un scenariu urat. E incredibil, dar adevarat. Astazi, sincer, cred ca mai exista putine prietenii ADEVARATE, care sa depaseasca toate piedicile care apar.
Daca astepti ca cineva sa iti fie mereu alaturi cand iti e greu, dar sa stie sa stea deoparte atunci cand iti e bine, daca presupui ca cel de langa tine va stii sa se descurce singur atunci cand ii e greu si ca nu are nevoie de tine pentru ca e puternic, daca ai avut macar un singur gand care ti-a soptit ca faci prea multe pentru prietenul tau si ca vrei sa astepti, sa il testezi sa vezi cum reactioneaza cand nu mai zici nimic, atunci da-mi voie sa iti spun ca tu nu vrei un prieten pentru ca nu stii ce inseamna asta. Tu vrei sa existe cineva pe care sa poti da vina atunci cand ai primit un sfat care nu ti-a fost pe plac, vrei sa fie cineva acolo care sa te asculte non- stop si sa te ridice cand esti la pamant. In cazul acesta, esti demn de mila.
N-am sa inteleg niciodata fetele care vedeau in prietena lor cea mai buna o sora, insa in clipa cand si-au intalnit "marea dragoste" au renuntat cu atata usurinta la ea ( la prietena ), incat nici nu zici ca ar fi existat vreodata. Ei... dar ce mai conteaza? Il are pe El, acesta ii va fi mereu alaturi, ii va spune ce vrea sa auda, ii va daruia tot ceea ce prietena nu a putut sau nu a avut cum sa o faca si tot asa. Mare greseala sa arunci intr-o secunda la gunoi ceva de putea dura o viata, si mai mare greseala sa pui in vitrina ceva ce se poate destrama in secunda numarul 2.
Nu vreau sa inteleg de ce "prietenii" vor sa te testeze, sa vada cum reactionezi daca nu iti mai zic nimic. Adica, ce asteapta de la tine? Sa se convinga de faptul ca tu depinzi de ei, sau ce?
Pentru mine, prieten e acela care stie sa imi zica in cel mai frumos mod posibil ca am gresit si care incearca prin cele mai blande modalitati sa ma indrepte. Prieten e acela care desi avea planuri mari pentru o anumita seara, alege sa stea cu mine pentru ca sunt bolnava sau pentru ca am nevoie de ajutor. Prieten e acela care te asculta cand vrei sa vorbesti ( nu doar te aude ), te strange in brate cand ai nevoie, te lasa sa plangi cand trebuie. Asta inseamna prietenia: dragoste neconditionata si deplina, sacrificiu, ajutor la orice ora din zi si din noapte.
Prietenia nu inseamna cuvinte dulci spuse de complezenta, cadouri oferite "pentru ca asa trebuie" sau "pentru ca si ea mi-a dat mie", nu inseamna ca atunci cand sunteti numai voi totul sa fie roz, iar cand sunteti in societate sa va evitati privirile. Prietenia nu inseamna ca daca el nu vine la mine, nici eu nu ma duc la el. Dimpotriva!!! Daca el nu vine la mine, eu ma duc de 1000 de ori la el si o fac cu drag!!! Nu astept nimic in schimb, simplul fapt ca ii sunt prin preajma e cea mai mare rasplata. Dar cati mai gandesc asa in ziua de azi?
Prezenta mea in viata altora este involuntara ( nu vreau sa incurc vietile tuturor ) sau voluntara ( mi-as dori atat de mult ca unele persoane sa imi dea voie sa le cunosc, sa le fiu alaturi oricand au nevoie, sa le fiu in preajma pur si simplu, doar ca... din pacate nu se poate ). Insa, daca e sa fac parte din viata cuiva si simt pana si cea mai mica unda din cele scrise mai sus... o sa am grija ca iesirea mea sa fie facuta atat de incet si atat de tacuta... incat cel din viata caruia am plecat nici nu-si va da seama ca nu mai sunt acolo cu adevarat ( adica din tot sufletul ). Fizic voi fi, dar sufleteste va fi inchisa aceasta poarta cu atat de multe lacate, incat va fi nevoie de multi ani si de multa dragoste ca sa pot deschide macar unul.
Cand e vorba sa aleg eu viata celui in care as vrea sa intru, poate ca as accepta anumite situatii. Insa daca e vorba de cineva care mi-a solicitat prezenta in mod expres si isi bate joc de ea, nu va mai avea parte de astfel de bucurii.
Aveti grija de ceea ce aveti, aveti grija cum folositi ceea ce aveti, aveti grija... pentru ca intr-o zi acel ceva va disparea atunci cand va e lumea mai draga si tot ce va va mai ramanea va fi intrebarea: "cum s-a intamplat asta?"
Eu imi doresc prieteni cu care sa imi petrec timpul, nu doar sa ne intalnim din cand in cand. Imi doresc sa avem discutii fata in fata, nu pe mess. Imi doresc sa facem lucruri impreuna, care sa ne lege si mai mult. Imi doresc intelegere cand am nevoie de ea, pentru ca si eu la randul meu sa o pot oferi. Imi doresc sa fii alturi de mine, nu sa imi arunci firmituri din ceea ce a mai ramas din timpul tau petrecut cu ceilalti. Nu imi doresc sa fiu prioritatea ta numarul unu, dar vreau sa ma convingi ca iti pasa si de mine. Crezi ca am prea multe pretentii? Tot ce e posibil, dar la tine te-ai uitat ca sa vezi daca nu le intrec ale tale pe ale mele? Sa nu crezi ca iti voi cersi vreodata prietenia, daca ar fi sa aleg, te prefer o fiinta uracioasa dar sincera, decat dulce si inselatoare.
Intre timp, sa ne concentram asupra putinelor lucruri frumoase din aceasta viata...

Sfarsit de sesiune, aventuri, acasa

Lipsa de activitate de pe blog din ultima saptamana isi spune cuvantul. Pentru ca acum am ceva mai mult timp liber, o sa incerc sa recuperez si sa mai scriu cateva lucruri pe aici.
Dam startul cu sesiunea... si o sa incep prin a ma plange. Am trecut prin multe sesiuni, dar aceasta mi s-a parut pur si simplu stupida. Noul sistem de evaluare este cel mai prost inventat vreodata si tin sa precizez domnilor din Senatul Universitatii care au aprobat "chestia" asta ca au facut un mare rau studentilor. Lasati-ma sa va spun ca in acest mod nu ii veti stimula pe studenti sa invete mai mult, ci ii faceti sa isi smulga parul din cap cand vad ca au de citit peste 200 de pagini de la o zi la alta, cand stiu ca au multe proiecte de predat si pe langa asta trebuie sa se ocupe si de mult stimabila licenta... Ma bucur ca s-a terminat, nu stiu ce rezultate vor fi dar... mi-e groaza sa ma gandesc :| Cu siguranta ca aceasta va fi cea mai urata sesiune prin care am fost nevoita sa trec si sper din tot sufletul ca semestrul urmator lucrurile se vor schimba. Si mai sper ca totul sa nu ramana doar la stadiul de speranta.
Asa... continuam cu plecarea mea acasa. De obicei, simplul fapt ca trebuie sa calatoresc cu multe bagaje mi se pare o aventura. Habar n-aveam eu ce e aia aventura pana azi. Iata ce am patit: undeva in jur de ora 12 am zis sa merg pana la gara sa imi iau bilet ca sa nu fie nevoie sa stau la coada inainte de plecare. Zis si facut. Numai ca, fiind cam frig afara si avand abonament, am zis ca pot lua un tramvai pana pe Unirii, iar de acolo sa iau altul pana la gara. Bineinteles ca nu mai calatorisem niciodata cu acele tramvaie, dar asta nu m-a impiedicat sa incerc, gandindu-ma ca "ma descurc eu". Am oprit la prima statie, vazand ca tramvaiul o ia in directia gresita. Am preferat sa merg pe jos pana la gara. De la gara, am zis ca iau un tramvai pana pe Unirii si apoi altul pana in Copou. Doar ca... am luat un tramvai gresit care a luat-o prin Alexandru, Dacia... habar n-am pe unde m-a mai dus... eu stiam ca pot ajunge cu el in Targu Cucu. Surpriza: am ajuns undeva la capatul orasului ( asa mi se parea mie ). Ce e de facut? Ia-o inapoi. Primul tramvai mergea spre Tatarasi, dar eu trebuia sa ajung repede in camera sa imi termin bagajul si sa plec, asa ca l-am luat si am zis ca o sa cobor la prima statie care imi pare cunoscuta si de unde o sa pot lua un mijloc de transport spre Copou. Am mers prin zona industriala, habar nu aveam pe unde... mi s-a parut o zona sinistra si trista, dar am reusit sa ajung langa Carrefour Felicia si m-am dat jos, fericita ca totusi am dat de ceva cunoscut mie. Buuun... de acum asteapta un 13 care pur si simplu refuza sa apara. Am stat 30 de minute in asteptarea lui si rugandu-ma sa ajung in camin la timp, nu de alta, dar imi cumparasem deja biletul de tren si nu vroiam sa ma incurc. In cele din urma, am ajuns in Copou, alergand pana in C12 unde m-am intalnit cu o prietena care mi-a dat ultimul volum din Harry Potter :> si apoi in camin la mine. Fa-ti bagajul pe fuga, mananca repede... N-am mai avut timp sa fac tot ceea ce imi propusesem pe azi din cauza prostiei mele, asa ca am fugit la gara, am urcat in tren si am plecat spre casa. Poate par naive actiunile mele, dar imi pot gasi multe scuze si argumente pertinente in favoarea mea asa ca asta este. M-am gandit ca poate acolo a vrut Dumnezeu sa fiu. Poate asa a fost sa fie, sa traiesc si eu intens diferite sentimente. Acum, la finalul zilei, nu regret nimic. Sunt multumita ca am ajuns cu bine, mi s-a demonstrat inca o data ca Dumnezeu ne poarta de grija desi multi dintre noi Ii reprosam ca nu o face...
Pe tren, aproape de fiecare data intalnesc oameni interesanti de la care mai invat cate ceva. Poate o sa scriu despre asta altadata. Oricum calatoriile cu trenul sunt tare interesante. Descoperi multe lucruri.
Tot azi, am avut ocazia sa imi intalnesc o fosta colega de liceu, fosta colega de banca... M-am bucurat sa o reintalnesc, mai ales ca nu ne vazuseram de tare multa vreme si legatura noastra a inceput sa se piarda... Am observat cat de mult ne-am schimbat amandoua, am purtat discutiile noastre de alta data... off... amintiri ( putinele amintiri frumoase din liceu ).
Acum sunt acasa, e cald, mi-e bine. Am mancat bine, ca la tata acasa. M-am rasfatat si cu ceva bun, ca de obicei. Am ascultat muzica, m-am mai uitat pe la tv, am mai pierdut vremea pe net... Indata ne bagam la somnic, trebuie sa recuperam noptile pierdute, sa scapam de oboseala acumulata, sa ne reincarcam bateriile si sa profitam de timpul pe care il avem. Deci, ne odihnim, apoi ne putem pe treaba, da Anca? :))
Noapte buna, odihna si vise frumoase. Vacanta placuta tuturor si... liniste sufleteasca :)

La multi ani Unica's blog!

Cu o saptamana mai tarziu decat trebuia daaar... La multi ani blogului meu!!! A facut un anisor mititelul, trebuie sa-i taiem motul ;))
Nu imi vine sa cred ca a trecut un an de la prima mea postare si mai ales nu imi vine sa cred ca nu l-am abandonat intre timp ( prea tare ).
Ma bucur ca am reusit sa fac si eu un an vechime in lumea bloggerilor si desi nu sunt prea cunoscuta ( nici nu prea vreau asta ) imi doresc sa imi continui activitatea. O sa incerc sa aduc nu neaparat lucruri interesante, ci lucruri importante, lucruri simple, lucruri frumoase, lucruri din care avem ce invata. Acest blog reprezinta o parte a mea, o bucatica din mine, dar cei interesati sa ma cunoasca... sa nu creada niciodata ca tot ce apare scris aici este numai despre mine :)) This is my mystery :P
Se pare ca luna februarie e plina de evenimente importante pentru mine si sper ca blogul meu sa se numere printre ele si mai mult decat acum.
Inca o data La multi ani si... la cat mai multe articole frumoase!!! :) :) :)

LA MULTI ANI, O. !

Incepand din acest an, data de 7 februarie va avea intotdeauna o semnificatie deosebita pentru mine. E o data care s-a gravat definitiv in inima mea si careia ii voi acorda maxima importanta intotdeauna. E o zi speciala pentru ca acum 22 de ani s-a nascut una dintre cele mai minunate persoane pe care mi-a fost dat sa le intalnesc.
La multi multi ani, draga O. ! Nu exista cuvinte care sa exprime cu adevarat tot ceea ce iti doresc, insa daca vei face liniste si vei asculta cu atentie... sufletul meu iti va sopti cuvintele potrivite. Vei simti tot ceea ce vreau sa iti spun si nu pot, tot ceea ce vreau sa iti arat si nu stiu cum, tot ceea ce mi-as dori sa iti daruiesc dar nu am posibilitatea.
Nu vreau sa iti scriu aceleasi banalitati formale, insa vreau sa primesti si din partea mea o urare din toata inima. Vreau sa stii ca ziua ta este la fel de importanta pentru mine ca si ziua mea. Mai vreau sa iti spun ca sunt foarte bucuroasa ca te-am intalnit si ca mi-a fost oferita ocazia de a cunoaste o persoana ca tine. Esti o fiinta atat de speciala si deoasebita, incat simplul fapt ca te cunosc ma face sa ma simt cea mai norocoasa de pe pamant. Involuntar, m-ai invatat lucruri de care aveam nevoie, mi-ai aratat ceea ce nu vedeam, m-ai influentat in cel mai bun mod posibil.
Astazi, de ziua ta, zi de sarbatoare atat in cer cat si pe pamant, vreau sa iti multumesc pentru ca esti tu si pentru ca existi. Si o sa te mai rog sa ma ierti pentru faptul ca nu am avut suficienta inspiratie incat sa iti scriu lucruri si mai frumoase, dar de fiecare data cand imi indrept gandurile spre tine, imi pierd cuvintele si balborosesc lucruri fara sens.
La multi ani, la multi ani, la multi ani binecuvantati!!! :) :) :)