Iubirea?...Da...E doar un vis
indepartat...prea indepartat,
un vis frumos, chiar prea frumos
sa poata fi adevarat...
( Pompilia Stoian - Prieten drag )
Am iubit in nestire si am sperat in zadar ca sentimentele imi vor fi, candva, intoarse. Si cred ca as fi putut trai doar sperand...Dar EL a vrut altceva...
Nu stiu cum se face, dar de foarte multe ori am fost prinsa in asa-zisul "lant al iubirii". Lui X ii placea de mine, mie imi placea de Y, lui Y ii placea de Z care era deja intr-o relatie cu altcineva si tot asa...Oare isi batea joc Cupidon de noi? Cum se face ca de multe ori, inima ti-o ia tocmai acela care nu are nevoie de ea? O intrebare la care filosofii inca mai cauta raspunsul. Dar oare cate alegeri gresite nu am facut pana acum? Suntem mereu in cautarea printului, insa pana a-l gasi trebuie sa sarutam multi broscoi.
Cat de inselatoare pot fi sentimentele insa? Sa ne incredem in ele, sa dam crezare instinctului sau sa ne bazam pe ratiune? Sentimentele confera o stare euforica, insa neimpartasite constituie sursa a tristetii. Bazandu-ne de fiecare data strict pe ratiune, uitam sa traim viata riscant si nu mai simtim adrenalina.
Am patit de multe ori ca inima mea sa vrea, insa ratiunea sa-mi zica: "nu se poate". Ce este cel mai bine de facut? Eu recomand sa analizam bine situatia, cu avantajele si dezavantajele aferente, apoi sa vedem cu care dintre acestea rezoneaza si inima noastra. Sa cautam sa punem intotdeauna ratiunea in acord cu sentimentele, ca mai apoi sa nu regretam decat faptul ca nu a iesit totul cum ne-am dorit noi si nu ca am incercat, ca am riscat.
O singura data mi s-a intamplat ca fiind langa o persoana sa simt ca ea e cea pe care mi-o doresc alaturi de mine, careia sa-i dedic timpul meu si cu care sa impart tot ceea ce am. O singura data am simtit ca alaturi de acea persoana pot atinge culmile nebanuite ale fericirii. O singura data am simtit cu adevarat ca as fi dispusa sa fac orice ca cel de langa mine sa fie cu mine, sa fie al meu si sa-l fac fericit alaturi de mine. Imi era greu sa-mi explic acel puternic sentiment de atractie fata de el, nu ma gandeam decat la cat de mult mi-as dori sa ma tina in brate si sa povestim cate in luna si in stele...
Asta e prezentul meu, eu inca visez si sper ca povestea sa devina realitate. Am invatat sa lupt pentru ceea ce imi doresc, oricat de absurd ar parea lucrul acela in ochii celorlalti si indiferent cate piedici ar aparea sau oricate persoane ar dori sa-mi schimbe viziunea.
Inca nu renunt...nu vreau sa renunt...inca sper ca lucrurile se vor intoarce in favoarea mea. In fond si la urma urmei nu stie nimeni ce poate aduce ziua de maine. Si daca am mai invatat un lucru, acela e ca minunile se intampla zi de zi!
Oare fac bine? Oare gresesc? Oare imi fac singura rau cu toate aceste ganduri? Cine stie, insa chiar si asa, acest lucru se va numara printre putinele greseli pe care nu le voi regreta.
O sa trec pe rand de la speranta la deznadejde, de la depresii la optimism, de la lacrimi la zambete timide, dar in orice clipa voi fi in asteptare, in asteptarea lui si a iubirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu