Sa punem punct. Apoi sa mergem mai departe

Nu spunem niciodata "Destul!" pentru ca intotdeauna e posibil sa primim mai mult. Fie ca este vorba de speranta, suferinta sau fericire, intotdeauna vrem mai mult. Nu ne multumim cu ceea ce avem, cautam ceva in plus.
Cand suntem tristi, nefericiti, cazuti in cea mai adanca prapastie a depresiei, parca nu avem puterea sa iesim din acea stare. Dar nu este asa. De fapt nu vrem sa parasim acele sentimente. Nu e vorba ca nu putem, nu vrem. Ne folosim de tot felul de scuze si pretexte, pretinzand ca nu ne e cu putinta sa facem asa ceva, cand de fapt nu vrem sa recunoastem ca desi e greu, putem trece peste asta. Nu stim sa spunem "destul!", "gata!", "mi-ajunge!". Ramanem intr-un punct mort, asteptand salvarea de la timp, fara ca noi sa miscam macar un deget. Ati simtit vreodata asa ceva? V-ati gandit ca este posibil? In momentele negre ale vietii noastre nu mai gandim rational, ne lasam in voia sentimentelor care nu fac nimic mai mult decat sa ne inrautateasca starea. Si ne gasim contempland zilele negre, norii cenusii care au acoperit cerul nostru, altadata senin.
Cand suntem veseli, ne simtim impliniti si ne aflam pe cele mai inalte culmi ale fericirii, ne dorim mai mult. O data ce am capatat ceea ce ne-am dorit, nu ne oprim pentru cateva clipe se ne bucuram de ceea ce am primit, ci vrem mai mult si mai mult si mai mult si uitam sa apreciem ceea ce avem. Intindem mana sa apucam ceea ce e cel mai sus, incat nu mai tinem seama de faptul ca am putea cadea de la o distanta atat de mare care sa produca multa suferinta.
Ideea e ca nu stim sa mentinem un echilibru in viata noastra. Nu stim sa punem singuri capat suferintei si nu stim sa apreciem cu adevarat momentele de fericire, trimise in viata noastra pentru a ne oferi timp spre a ne linge ranile dintr-o bataile pierduta sau pentru ca meritam ( dovada a luptei noastre acerbe si a nerenuntarii ). Asteptam salvarea de la altcineva, niciodata de la noi insine.
De ce e atat de greu sa pui punct si sa o iei de la capat? De ce tinem strans cu dintii de ideea ca poate se rezolva ceva? De ce stam intr-o stare care e evident ca ne face mai mult rau decat bine, parca cersind dupa un pic de bunavointa din partea destinului? De ce nu avem curaj sa-l infruntam si sa zicem: " Nu ma dau batut! In toata nefericirea de care am parte am sa caut cele mai mici unelte, o sa pun la bataie tot ceea ce am pentru a-i arata ca nu are cum sa ma invinga. Chiar daca o sa castige multe batalii, lupta inca nu e gata!"
E greu. E dificil numai sa te gandesti la asta. Insa trebuie sa ne acordam o sansa noua insine. Nu trebuie sa asteptam ajutor de la cineva ( chiar daca suntem siguri ca il vom primi ). Tot ce trebuie sa facem este sa mai analizam inca o data situatia in care ne aflam, cu avantaje si dezavantaje, sa-i punem punct, sa intoarcem foaia si sa o luam de la capat. Sa adaugam evenimentele petrecute in viata noastra la bagajul cu experiente si sa incepem o noua zi, contribuind la fericirea noastra.
E trist sa constati ca, pana la urma, oricat de multe persoane am avea in jurul nostru, ne simtim singuri. Ironic, nu? Suntem noi singuri urcati ( cu sau fara voia noastra ) in trenul vietii. Chiar daca pe parcursul calatoriei vom intalni persoane care vor cobori la statia urmatoare sau care au aceeasi destinatie ca si noi, nu ne garanteaza nimeni ca vom ajunge impreuna acolo. De aceea, ori de cate ori simtim ca ceva nu e in regula in viata noastra, trebuie sa punem punct si sa o luam de la capat.
Nu spune nimeni ca este o calatorie frumoasa, insa e adevarat ca merita facuta. Nu trebuie sa tanjim dupa mai mult, trebuie sa lasam viata sa ne dea ceea ce considea ca ne e de trebuinta ( si cand zic viata ma refer la Dumnezeu ), sa incercam sa razbim cu ceea ce avem si sa speram undeva in strafundul sufletului nostru ca intr-o zi vom primi mai mult, mult mai mult decat ceea ce am visat.