Seara renuntarilor

Uneori, in viata, ajungi la un punct in care trebuie sa iti restabilesti prioritatile. Aveai ceva de facut, nu ai apucat, dar nici nu mai conteaza pentru ca nu mai este nevoie. Apar in schimb alte lucruri de facut asa ca trebuie sa iti concentrezi toata atentia si energia asupra rezolvarii lor. Chiar daca ti-ai dori sa ai totul pus la punct, sa nu traiesti dezordonat si in neoranduiala, uneori chiar nu mai faci fata. Asa ca te hotarasti sa te opresti, inspiri adanc si iti spui: e cazul sa renunt la anumite lucruri! Ti-e foarte greu sa faci asta, e ca si cum ai rupe o bucata din tine si tu nu poti trai incomplet. Dar n-ai ce face, asta e viata, presupune sacrificii. Cand esti constrans sa faci ceva ce nu prea ai vrea, iti vine sa te revolti. Dar cand iti impui tu insuti sa faci ceea ce trebuie, iar inima ta inca nu vrea... e si mai complicat.
Nu stiu de cate ori in viata m-am aflat in punctul de a-mi reorandui viata. Dupa cum suna ultima fraza, se pare ca mai niciodata nu am luat treaba asta in serios. Dar tinand cont de multele greseli din trecut care si-au avut ecoul in viitorul ce s-a concretizat in prezentul meu... trebuie sa renunt, sa sacrific, sa rup... si sa merg mai departe. O fi facand viata jocul, dar eu am regulile mele, asa ca... chiar daca sterg, chiar daca dau delete, intotdeauna va exista optiunea save pe care nu mi-e frica sa o folosesc. Chiar daca nu voi avea acele lucruri la indemana... vor fi undeva salvate cu grija, iar peste un timp, cand imi voi face de lucru in coltisorul in care au fost salvate sau cand cineva va avea nevoie de ele sau cand insasi natura ma va imbia la o zi de recuperat amintiri... voi stii unde sa le gasesc.
Nu-mi place ca timpul e asa strict si ca nu face macar o exceptie de la regula, dar nici nu-mi place ca inca nu am invatat sa-l pacalesc. Trece pe nesimtite cand as vrea sa-l tin la povesti zeci de ore si abia se misca atunci cand il rog sa isi grabeasca pasul.
Aceasta este seara renuntarilor. Am mai avut parte de astfel de zile in care trebuia sa renunt fortat la ce imi placea dar m-am pacalit cu gandul ca totusi ele undeva exista, chiar daca eu nu le am in imediata apropiere. O sa incerc sa fac si acum la fel. Oare o sa mai tina figura? Oricum timpul le rezolva pe toate si dupa o vreme o sa ma obisnuiesc cu ideea... iar daca o sa aud zgomote din cufarul cu amintiri, pe moment nu o sa le dau atentie.
De obicei ne complicam prea mult cu mult prea multe lucruri incat sa le facem fata. Eu vreau sa incerc sa ma rezum la cateva lucruri simple si utile... restul... o sa invat cum sa le fac fata. O sa imi fie greu sa ma las de lucrurile la care trebuie sa renunt, tinand cont de firea mea, dar calea cea buna nu e neaparat cea mai usoara ci cea care te invata ceva, cea in care trebuie sa lasi de la tine, cea in care sacrifici ceva pentru a castiga altceva.
Adevarata lectie este, de fapt, urmatoarea: sa nu neglijez ceea ce deja am, dar sa ma ocup si de noile lucruri pe care le voi primi. Tricky business. Needs dedication, hard work, focus and attention but it's worh while. So DO IT!
Incepand din seara asta ( care cu siguranta nu va fi ultima ) mai las in urma o parte din mine. Este necesar sa fac asta pentru ca trebuie sa fac loc si altor lucruri in viata mea dar si pentru ca, uneori, simt nevoia de mai mult spatiu in care sa ma desfasor, iar in ultima perioada s-au cam aglomerat toate.
Off... ce ne-am face daca nu ar exista amintirile? Cum am mai putea salva franturi din trecut?